De ce?

De ce ne jucam noi oamenii de'a Dumnezeu? De ce vrem sa ne demonstram ca putem face orice, ca nu avem limite, si nu intelegem ca o sa ne autodistrugem? Cat o sa mai rezistam pana "un ceva" creat in laborator ne va demostra ca NU suntem nici de departe atat de puternici si invincibili cum ne credem? Cat o sa rezistam in eventualitatea unui razboi pornit din aceleasi motive ca si restul razboaielor? De ce vrem sa dominam lumea si mai important, de ce vrem noi, oamenii, sa dominam oamenii din jurul nostru, cei pe care pretindem ca ii iubim si ca ii vrem fericiti?

De ce filmele de dragoste au mereu "happy ending" si de ce nu se intampla la fel si in viata reala? De ce oamenii petrec atat de mult cautand ceva ce au deja si de ce nu pot sa inteleaga ca sunt limitati, ca nu pot face orice si ca nu pot schimba ceea ce sunt in esenta? De ce trebuie sa pierdem ceva ca sa realizam cat de mult a insemnat? De ce spunem "O sa fie bine!" chiar daca stim ca o sa fie doar mai rau? Pana unde ajunge instinctul nostru de autoconservare? Dar altruismul? Cat de mult rau suntem in stare sa ne facem noua pentru a face pe altcineva fericit? Daca ne credem Dumnezeu, de ce nu putem fi si IIsus?

Cat de mult poate un om sa sufere? Sa planga? Sa fie fericit? Oare fericirea este un sentiment mai puternic decat nefericirea? Cat o sa ne mai intrebam "de ce?" inainte sa ne adunam bucatiile sfarmate de suflet si sa pornim mai departe? Cat o sa ne plangem de mila? Cat de greu este sa realizeze ca vrei imposibilul? Ca nu poti sa fi ceea ce vrei si ca te departezi pe zi ce trece de visul tau? Cat timp trebuie sa treaca inainte sa realizam ca imaginea din oglinda ne este straina? Cat de mult trebuie sa lupti pentru ceea ce iti doresti, chiar daca esti convins ca este imposibil sa ai acel ceva? Merita sa calci peste cadavre?

Oare lucrurile chiar se intampla pentru ca asa trebuie? De cate ori trebuie sa faci o greseala pana intelegi unde ai gresit si nu mai repeti? Chiar stim intodeauna sa ne aranjam prioritatile in viata? Si care sunt prioritatiile? Noi insine suntem prioritari celorlalti? Oare cand ajungi jos chiar nu mai ai alta cale decat sa urci? Cum realizezi ca ai ajuns atat de jos incat nu mai este nimic sub tine, esti decat tu cu o mare de intrebari, din care cea mai importanta este "de ce?" ?